Cuprins Caută

23 August, actul istoric pe care l-a făcut Regele, l-au furat comuniștii, l-au serbat cu sila bunicii și părinții noștri și pe care îl vor uita copiii noștri

24.08.2017
Twitter Facebook

Articol de Andrei Muraru, republica.ro, 23 august 2017
 

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

 

Peste 50 de ani probabil doar istoricii se vor mai referi la 23 august ca la o fostă sărbătoare națională. Pentru ei și nu doar, ci și pentru tinerii de astăzi, istoria complicată cu un Rege care nu va mai fi, comuniști care vor fi fost demult o istorie aproape exotică și bunicii pe care nu îi vor fi cunoscut decât în treacăt să le spună o poveste curajoasă din război, va transforma 23 august într-o zi obișnuită de vară a cărei memorie stă doar în cărți, greu digerabilă și disputată, iar uitarea fi-va cel mai la îndemână răspuns.

Astăzi, în schimb, românii duc cu ei încă suma memoriilor istoriei falsificate din vremea comunismului. Amintirea lui 23 august este mai curând vagă. Totuși, pentru pasionații de istorie, datorită tangajului între scenarii, evenimentul este probabil unic prin jocul de tip ”if history” pe care îl deschide. 

În realitate, actul de la 23 august l-a avut în centru pe Regele Mihai, rămas și singurul supraviețuitor al întâmplării, care, alături de o coaliție de politicieni (țărăniști, liberali, social-democrați, chiar și comuniști, atrași din considerente tactice), intimi ai Palatului și militari l-au îndepărtat pe Antonescu de la putere și s-au alăturat Aliaților. România adera astfel la tabăra aliată cu aproape nouă luni înainte de terminarea războiului în Europa, după mai bine de patru ani petrecuţi în Axă. În afara Suveranului, toți participanții importanți ai actului au dispărut, mulți dintre ei aruncați în închisori și lichidați (Maniu, Brătianu, Titel Petrescu, Pătrășcanu), privați astfel de dreptul de a-și spune versiunea asupra evenimentelor.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Actul de la 23 august, probabil cel mai important moment din istoria românească după Primul Război Mondial, a avut marile sale paradoxuri. Pe de o parte, pentru că, prin efectele sale, i-a scos pe comuniști din ilegalitate pentru ca aceștia să preia puterea în doar trei ani. În al doilea rând, pentru că a curmat o dictatură militară pentru a face loc alteia, deși nimeni nu anticipa acest deznodământ. Pe de altă parte, pentru că, deși conspirația împotriva mareșalului Ion Antonescu i-a unit pe toți actorii vremii – Rege, țărăniști, liberali, social-democrați, comuniști –, consecințele actului aveau să-i despartă pentru totdeauna (Regele a fost silit să abdice și să plece în exil, țărăniștii, liberalii și social-democrații au înfundat pușcăriile, iar comuniștii au ajuns la putere, dar l-au eliminat fizic pe singurul lor reprezentant în conspirație, Lucrețiu Pătrășcanu). În fine, pentru că, deși comuniștii au fost minoritari în economia evenimentului, ei l-au confiscat prezentându-l ca o realizare remarcabilă a PCR.

Disputele în jurul contextului și consecințelor evenimentului continuă și astăzi. Totuși, actului de la 23 august nu i se pot nega câteva merite: a) caracterul anti-nazist prin ieșirea din Axă; b) caracterul popular întrucât, deși nu există sondaje din acea vreme (oare cum ar fi putut exista?), se poate afirma că marea parte a populației a primit cu satisfacție vestea întoarcerii armelor; c) contribuția militară – Armata Regală, care a acceptat fără rezerve decizia Suveranului, a oprit un război devenit foarte nepopular, care nu mai avea șanse de reușită (e adevărat că am întors armele și am plecat spre vest cu armatele noastre, dar aceasta este o altă istorie) și care, conform istoricilor anglo-saxoni, a scurtat războiul cu șase luni; d) a restabilit statul de drept prin repunerea în drepturi (e drept, parțial) a Constituției de la 1923, anularea legilor rasiale, eliberarea celor încarcerați din motive politice etc.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Stalin a lăsat impresia că i-ar fi convenit mai mult o ocupaţie, convertită apoi în eliberare, decât o lovitură de stat. Acesta este și motivul pentru care teoria insurecției armate a fost lansată de comuniști încă din 1945, deși, în realitate, insurecția a început după ce Regele a preluat conducerea (și, în fapt, doar Armata Română a eliberat teritorul de trupele germane. În anii de tranziție (1945-1947), Regelui i s-au recunoscut meritele, nici nu putea fi altfel, era încă pe tron, dar după proclamarea republicii, optica s-a schimbat complet, fiind eliminat din poveste.

Se știe că, straniu în multe privințe, comunismul românesc și-a căutat continuu, încă de la apariție, legitimitatea și, nici de această dată nu s-a dezis: ziua de 23 august devine evenimentul-central, momentul fondator, fiind declarată sărbătoare națională în 1948. Așadar, vreme de peste patru decenii, românii au purtat pecetea unei înșelăciuni oficiale. Era, într-un fel, o existență paralelă a istoriei, în care comuniștii parcă își propuseseră să nu șteargă imaginea dinastiei (pe trei zile naționale s-a întins istoria modernă românească și toate au avut ca liant regi și regine: 10 Mai, 23 August, 1 Decembrie).

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Pe tot parcursul Războiului Rece, republica rămâne cu o autentică sărbătoare „corectă politic” în care celebram înfrângerea fascismului, dar incorectă ca semnificații istorice atribuite. Despre 23 august probabil cei mai mulți dintre români gândeau simplu, că nu e ceea ne spun manualele. Și, într-un fel, regimul le-a dat dreptate. Cum nu și-a propus să îl contrazică pe Orwell, care a spus că nimic nu e mai imprevizibil decât trecutul în celebra sa distopie, Partidul Comunist nu s-a împăcat cu o formulă unică pentru data aleasă drept sărbătoare națională. „Ziua eliberării de sub jugul fascist”, „ziua eliberării patriei de sub dominația fascistă”, „insurecţia națională armată antifascistă și antiimperialistă”, „revoluţia de eliberare antifascistă“ ș.a. au fost versiunile oficiale prin care regimul și-a indus în confuzie propriul popor și a redus la minimum finețea necesară actului amintirii.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Există însă și altă fațetă – emoțională i-aș spune – a zilei. 23 August a fost o dată pe care marea majoritate nu a îndrăgit-o ca sărbătoare națională, poate doar foștii ilegaliști comuniști care, în mod evident mai mulți decât mitul că ar fi fost doar o mie în toată țara și care, contrar unei butade atât de răspândite, chiar erau căutați de Tanti Varvara (porecla Siguranței în jargonul militanților comuniști) în vremea lui Antonescu. Însuși Nicolae Ceaușescu nu era foarte încâtat probabil să își amintească de 23 august, în ciuda unei modeste tentative de falsificare (se pare că doar un autor a încercat să îi atribuie un rol în economia evenimentului istoric) a biografiei sale și așa retușate și rescrise. În fapt, viitorul dictator lipsise din peisaj toată luna august 1944.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

1989 a fost ultimul an în care 23 august a fost sărbătorită ca zi națională. Dictatorul și-a ales ca loc al exhibației grandomanice numită paradă strada Știrbei Vodă din București, în zona care fusese complet dărâmată cu doi ani mai devreme. Era cumva expresia extincției aproape în totalitate a firescului și confirmării unui delir omagial. Cu această ultimă imagine simbolică își încheie 23 august cariera de sărbătoare națională a republicii pentru a intra definitiv în cartea de istorie.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Nu merită însă nici hulit și nici distorsionat actul de la 23 august, cu toate ipostazele și reprezentările care i s-au atribuit, fraudulos ori pe bună dreptate, de-a lungul timpului. Autorul curajos al acestui act, Regele Mihai, care avea doar 23 de ani neîmpliniți, este astăzi singurul actor în viața al evenimentelor de acum 73 de ani. El s-a aflat atunci în tabăra bună a istoriei și România, alături de el, a trecut, cu toată nedreptatea destinului care a urmat, greaua cumpănă a unui război distrugător.

Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

Pentru acest lucru, Mihai I merită omagiat și amintit de noi toți. Iar nouă ne rămâne datoria de a nu uita și de a spune fără jenă „La mulți ani, România!”, căci la 23 august 1944 România a renăscut, într-un fel, din propria-i cenușă.

Acest text este asumat de autor în calitate exclusiv privată şi nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia dintre instituţiile şi/sau organizaţiile la care acesta este angajat sau la care este afiliat.

Sursa: https://republica.ro/23-august-actul-istoric-pe-care-l-a-facut-regele-l-au-furat-comunistii-l-au-serbat-cu-sila-bunicii-si

×

Căutare